Dor

Şi mi-e dor. Dor de multe şi de mulţi.

Mi-e dor de copilărie, când alergam toată ziua fără să îmi pese de ce era în jurul meu.
Mi-e dor să merg în parc cu mama, ţinându-mă de mână, până ajungeam la locul de joacă.
Mi-e dor de excursiile din clasele mici, unde tot ce ştiam să facem era să alergăm prin păduri şi dealuri.
Mi-e dor
să mai fiu mică, să nu am nicio grijă în privinţa şcolii, fără teme, note, proiecte, etc.
Mi-e dor de prietenii pe care îi aveam şi pe care i-am pierdut.
Mi-e dor de liceu. Al naibi de dor! Am petrecut 4 ani minunaţi alături de un colectiv minunat. Colegi mai buni decât ei nici că puteam avea. Nu contează cum ne înţelegem acum, contează ce am lăsat în urmă. 4 ani de amintiri. Mi-e dor de timpul petrecut în liceu. De orele interminabile, de ieşirile cu colegii, de excursiile pline de distracţie, până şi de unii profi îmi este dor. 4 ani în care am cunoscut care îmi sunt prietenii, am descoperit iubirea, am aflat ce înseamnă cu adevărat să te distrezi, chiar am văzut ce înseamnă falsitatea.
Mi-e dor de ei, de toţi. Mi-e dor de Viena, Vamă, Buşteni şi Braşov.
Mi-e dor de tine. De cum obişnuiau lucrurile să fie la început. Mi-e dor de conversaţiile alea interminabile. Mi-e dor de trezitul ăla la 4 dimineaţa doar ca să îmi auzi vocea. Mi-e dor de mesajele alea de bună dimineaţa şi noapte bună. Poate că nu mi-e cu adevărat dor de tine, mi-e dor numai de lucrurile alea pe care obişnuiam să le facem, iar acum au dispărut.
Mi-e dor de îmbrăţisările alea.
Mi-e dor de câte lucruri puteam să spun când era momentul potrivit.
Mi-e dor de tot ceea ce puteam face şi nu am făcut.

Mi-e pur şi simplu dor...