Era toamnă. Era octombrie. Un octombrie trecut. Un octombrie atât răcoros, cât şi călduros. Călduros afară, dar răcoros în suflet.
Se grăbea la întâlnire, dar
de unde avea să ştie că avea să fie ultima? Se văzuseră la colţul străzii şi se hotărâseră să meargă în cafeneaua de lângă liceu, aşa cum obişnuiau să facă întotdeauna de când erau împreună.
Ea se grăbea cu inima în gât, să-l vadă. Voia să ajungă înaintea lui, ca să îşi poată trage sufletul, pentru ca el să nu poată vedea cât de nerăbdătoare era, să-i vadă chipul. Dar cum se obişnuise de fiecare dată, ea întârzia, iar el o aştepta singur, o aşteptare care îl făcea să nu mai poată continua acel drum.
S-au văzut, s-au îmbrăţişat, s-au sărutat. Dar toate astea păreau a fi diferite, mult prea diferite de cum obişnuiau ele să fie înainte.Ceva se schimbase. Dar ce? Nimeni nu avea să ştie. Nici ea. Nici el. Totul era ascuns undeva, unde nimeni nu avea acces.
Şi-au spus cuvinte calde, cuvinte care probabil nu îşi mai aveau rostul. Cuvinte care au rămas acolo şi nimeni nu putea să le audă. Cuvinte care şi acum le poţi auzi, dacă ajungi acolo. Erau aruncate în vânt, doar ca să umple acea conversaţie. Nu ştiau ce să îşi mai spună. Totul se răcise. Se simţeau ca doi necunoscuţi. Necunoscuţi care ştiau totul, dar absolut totul unul despre celălalt.
Ce putea ea să-l mai întrebe? Totul fusese spus deja. Toate întrebările îşi aveau rostul lor. Mai puţin una: de ce? De ce avea să se termine aşa? De ce nu îşi mai puteau continua drumul împreună? Ce îl determinase pe el să ia decizii de unul singur? De ce n-a putut să îşi exprime dorinţele şi sentimentele când fusese timpul potrivit? Sau poate asta a fost, că niciodată nu existase un timp potrivit. Şi niciodată nu va fi.
Se uita la el atentă, cât de diferit era şi cât de mult el se schimbase. Avea atât de multe să îi spună, dar nu putea. Ceva nu o lăsa să deschidă gura şi să îşi exprime sentimentele faţă de el. Să îi spună cât de mult el însemna pentru ea şi cât de mult ea îl iubea. Îşi spunea mereu că trebuie să îşi facă curaj să îi spună, până când altcineva nu i-o va lua înainte. Dar degeaba încercase, că nu reuşise. Îi era prea frică de răspunsul pe care el i l-ar fi dat. Şi poate aici fusese problema. Ar fi trebuit sa îi fi spus tot ce ea avea pe suflet şi voia ca el să afle. Ţinea în ea de prea mult timp şi voia ca el să ştie. Dar amânase mereu, în speranţa că într-o zi îi va spune tot. Dar ziua aceea nu mai venise.
Îţi făcuseră planuri. Multe planuri. Care nu mai aveau să le ducă la bun sfârşit. Îşi făcuseră împreună planuri de viitor, dar viitorul părea că era pe cont propriu. Poate de aceea nu e bine să îţi faci un plan dinainte, ci să laşi ca totul să vină de la sine.
Şi-au băut fiecare cafeaua şi au fumat pentru ultima dată ţigara împreună. S-au uitat la fumul acela cum dispărea uşor, uşor, la fel ca relaţia dintre ei doi. De ce ajunseseră în pragul acela? Doi necunoscuţi, asta erau. Necunoscuţi cu sentimente. Sau poate doar unul dintre ei avea. Ea. Ea fusese mereu drăguţă cu el. Ea fusese cea care îi ascultase toate problemele când el avusese nevoie de un sprijin. Ea a fost cea care i-a ascultat toate tâmpeniile şi le-a dat crezare. Ea a fost alături de el când fusese bolnav. Ea l-a aşteptat atât de mult timp, crezând că era totul în zadar, dar îl aşteptase. A aşteptat până totul devenise realitate şi nu mai era singură. Erau două suflete, dar doar la unul singur bătea inima. Celălalt avea o inimă de gheaţă, o inimă care nu putea să bată decât pentru el.
Dar el ce-a făcut în tot acest timp? Nu se ştie nimic despre el. E o enigmă şi aşa va rămâne. Se ştie doar că îi plăcea să spună lucruri frumoase, care te atingeau direct în suflet, dar care mai târziu se dovedeau a fi doar simple minciuni.
Şi aşa toamna aceea şi-au spus pentru ultima dată rămas bun.
Ultima dată când ea fusese fericită.
No comments:
Post a Comment